You are here

Directive europene privind securitatea și sănătatea în muncă

European directives on safety and health at work
Directiva este un instrument juridic prevăzut în Tratatul UE. Este obligatorie în toate elementele sale și obligă statele membre să o transpună în legislația națională într-un termen stabilit.

Articolul 153 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene conferă Uniunii Europene autoritatea de a adopta directive în domeniul securității și sănătății în muncă. Directiva-cadru privind securitatea și sănătatea în muncă, care are un amplu domeniu de aplicare, precum și alte directive ulterioare care vizează anumite aspecte referitoare la securitatea și sănătatea în muncă reprezintă bazele legislației europene în materie.

La transpunerea directivelor UE în legislația națională,statele membre sunt libere să adopte norme mai stricte pentru protecția lucrătorilor. Din acest motiv, cerințele legislative în domeniul sănătății și securității în muncă pot varia de la un stat membru la altul.

Directivele după subiect

Sintezele sunt disponibile numai în limba engleză, însă linkurile aflate la finalul fiecărei sinteze conduc la textul integral al directivei, disponibil în toate limbile Uniunii Europene.

În completarea directivei-cadru au fost adoptate o serie de directive speciale care vizează anumite aspecte referitoare la securitatea și sănătatea în muncă. Cu toate acestea, directiva-cadru se aplică în continuare în toate domeniile reglementate de directivele speciale. Atunci când directivele speciale conțin dispoziții mai stricte și mai specifice, aceste dispoziții speciale au întâietate. Directivele speciale adaptează principiile directivei-cadru la:

  • sarcini specifice (de exemplu, manipularea manuală a încărcăturilor);
  • pericole specifice locului de muncă (de exemplu, expunerea la substanțe periculoase sau la agenți fizici periculoși);
  • locuri de muncă și sectoare specifice (de exemplu, șantiere temporare, industrii extractive, nave de pescuit);
  • categorii specifice de lucrători (de exemplu, femei însărcinate, lucrători tineri, lucrători cu contract de muncă pe durată determinată);
  • anumite aspecte profesionale (de exemplu, organizarea timpului de lucru).

Directivele speciale definesc modalitatea de evaluare a acestor riscuri și, în unele cazuri, stabilesc valori limită pentru anumite substanțe sau pentru anumiți agenți.

În plus, o serie de directive ale UE bazate pe articolul 114 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene reglementează aspecte legate de securitate și sănătate. Pe acest temei juridic, au fost adoptate o serie de directive tehnice în contextul așa-numitei „noi abordări”, prin care organizațiile europene de standardizare – Comitetul European de Standardizare (CEN), Comitetul European de Standardizare Electrotehnică (CENELEC) și Institutul European de Standardizare în Telecomunicații (ETSI) – stabilesc și actualizează periodic standarde europene.

Procesul legislativ european 

Cadrul strategic al UE privind securitatea și sănătatea în muncă 2014–2020 stabilește cadrul politic al politicii europene de securitate și sănătate. Punctul de plecare al inițiativelor legislative de la nivel european îl reprezintă propunerile legislative elaborate de către Comisia Europeană. Consiliul European și Parlamentul European adoptă directive UE în cadrul „procedurii legislative ordinare”. În anumite cazuri, acestea deleagă Comisiei Europene competența legislativă de adaptare a directivelor la progresul tehnic.

Partenerii sociali europeni joacă un rol vital în procesul decizional european din sfera securității și sănătății în muncă, deoarece trebuie consultați în diferite etape. Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene prevede, de asemenea, posibilitatea încheierii de acorduri autonome. Până în prezent, dialogul social european a dus la adoptarea mai multor acorduri autonome.

Contextul istoric al legislației privind securitatea și sănătatea

Primele directive europene privind securitatea și sănătatea în muncă au fost adoptate în temeiul dispozițiilor generale de armonizare a pieței. Acest lucru s-a datorat inexistenței în tratat a unei competențe legislative explicite în domeniul securității și sănătății în muncă până la mijlocul anilor 1980. Până în acel moment, securitatea și sănătatea în muncă erau considerate ca fiind auxiliare politicilor economice și de armonizare a pieței ale Comunității Economice Europene. De exemplu, Directiva 77/576/CEE privind armonizarea legislațiilor naționale referitoare la semnalizarea de securitate la locul de muncă și Directiva 78/610/CEE privind armonizarea limitelor de expunere profesională la clorură de vinil monomer au fost adoptate pe această bază.

Prin Actul Unic European din 1987 s-a făcut un pas important înainte, deoarece acesta a introdus în tratat o nouă dispoziție juridică privind politica socială, vizând „îmbunătățiri, în special în mediul de lucru, în ceea ce privește sănătatea și securitatea lucrătorilor”. Prin includerea acestei dispoziții în tratat s-a evidențiat importanța unor condiții de muncă sigure. De asemenea, noul capitol social autoriza Comisia Europeană să promoveze dialogul social între angajatori și reprezentanții lucrătorilor la nivel european.

Odată cu Tratatul de la Amsterdam din 1997, competența legislativă în domeniul politicilor sociale europene a fost consolidată și mai mult prin includerea acordului social în tratat. Tratatul de la Lisabona, cu excepția renumerotării articolelor referitoare la politica socială, a păstrat esența dispozițiilor fostului articol 136 și a următoarelor articole din TCE (în prezent, articolul 151 și următoarele din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene).